100 for Children 2015 sau primul meu Ultramaraton

10354680_1618545321694668_5132554812874888480_nLa câteva ore după eveniment aș fi scris ceva de genul că am ratat și cea de a doua încercare de a alerga 100 de km, acum însă zic doar că am reușit 82 de km, că sunt mulțumit de felul în care am alergat această distanță.

Puteți dona în continuare pentru acești copilași:

http://provita.galantom.ro/eugeniudedov4

Cele mai frumoase lucruri sunt cele în care crezi și lupți pentru ele chiar dacă uneori ajunge să fie destul de greu sau dureros.

Cu o lună înainte de Ultramaratonul 100 for Children începusem să mă simt destul de prost, de slab, de nepregătit. Mai exact, asta se întâmplase după maratonul de la Chișinău unde am avut probleme din cauza adidașilor. Intrasem atunci într-o stare de panică, știam că îmi va fi foarte greu să termin cu ei și simțeam presiunea necesității unei perechi de adidași buni…

11109731_1618527698363097_3121899057605547657_nAntrenamentele nu mai erau din plăcere, simțeam o doză mare de presiune. Din fericire starea asta a durat mai puțin de o săptămână.

Am avut apoi bucuria de a beneficia de o serie de teste la centrul Superfit efectuate sub atenta supraveghere a domnului doctor Șerban Damian. Rezultatul nu a fost cel mai bun dar m-a mulțumit. Mi se confirmase că sunt bine din punct de vedere fizic, că pot susține un efort îndelungat dacă îmi dozez bine forțele și mențin un ritm constant. Metabolic nu eram prea bine, inima nefiind încă adaptată, antrenată pentru astfel de efort, dovadă și rata mare a bătăilor pe minut la care am ajuns în timpul testelor.

Înarmat cu aceste informații dar și cu alte sfaturi utile de la Șerban Damian, am reînceput să mă bucur de fiece antrenament, să realizez că nu sunt capabil acum să-mi schimb adidașii, am tot umblat 3 zile pe la magazinele de second din București, poate găsesc, la fel cum procedasem și cu adidașii actuali ceva mai bun, cu o talpa mai groasa, dar mărimea 42 nu era de găsit. Atunci am renunțat la ideea asta, mi-am mai pus 2 pereche de branțuri suplimentare, deci aveam deja 3, și am început procesul de împrietenire cu mofturoșii și răuvoitorii adidași.

Fiindcă m-au întrebat mulți de ce alerg în ei țin să ofer aici o scurtă explicație fiindcă nu sunt de acord cu clasificarea în rândul alergătorilor minimaliștilor sau că aș fi adept al curentului minimalist destul de prezent în ultima vreme printre alergători. Anul trecut mă atrenasem în mare parte în șlapi apoi cu o săptămână înainte îmi luasem o pereche de adidași ieftini, de mers, de 50 RON pe care îi poți găsi în orice piață. Am alergat cu ei până la sfârșitul lunii martie când deja lipiți de nenumărate ori nu mai aveau cum să fie resuscitați. Atunci am găsit la un magazin second-hand perechea actuală de adidași, singurii de mărimea 42 disponibili în acel moment dar de care aveam nevoie ca să alerg Maratonul Internațional Chișinău. Nu sunt orgolios și nu îmi pasă dacă cineva va zâmbi citind aceste rânduri. Da, am alergat aproape 300 de km în ultima lună în niște adidași minimaliști de trail de 20 RON și nu îmi pasă.

Știam că dacă nu termin cei 100 de km, adidașii vor fi singurul motiv.

Săptămâna cursei a fost o săptămâna în care m-am odihnit mult și așteptam calm, relaxat, ziua cursei. În acea seară de dinaintea cursei am adormit greu, în jurul orei 23-30 dar m-am trezit ușor și binedispus în dimineața cursei, cam pe la ora 3-30.

Puteam să mă trezesc și la 4, aveam timp și câștigam o jumătate de oră de somn dar am preferat așa. Îmi pregătisem de cu seară un terci din fulgi de orz. De dimineață am băut mai întâi o jumătate de litru de apă, am mâncat terciul, m-am echipat, mi-am verificat rucsacul și cam la jumătate de oră am mâncat o salată de fructe, de fapt nu erau decât 3 banane și un iaurt și am mai băut apă înainte de a ieși din casă, în total de dimineață băusem cam 1,5 litri, nu îmi era frică de necesitățile fiziologice ce apar în orice situație indiferent dacă bei sau nu multă apă, știam că va fi o zi caldă și trebuia să mă suprahidratez dar și să am grijă pe traseu de acest punct foarte important.

Dacă anul trecut ajungeam în zona de start și eram confuz, nu știam pe nimeni, stăteam într-un colțișor și habar nu aveam ce urmează, anul acesta salutam participanții, o bună parte din ei alergând și anul trecut, trăgeam de oamenii încă adormiți și mă simțeam destul de bine, pregătit de luptă.

11151005_1618530438362823_322942765674315682_nStart!

Euforie, lumea pornește, majoritatea realizând mai mult sau mai puțin acest aspect, în cursa vieții lor. Anume aici la start a intervenit știința. În urma testelor efectuate la Centrul de Nutriție Sportivă Superfit știam exact pragul la care trec de la consumul de grăsimi (dacă se găsește așa ceva în corpul meu) la consumul de carbohidrați.

Pornești prea repede din start și după te alegi cu crampe, dureri și o alergare chinuită în cel mai bun caz dacă nu chiar cu un abandon. Am pornit printre ultimii, în compania lui Răzvan Norocel și m-am tot motivat să mențin acel ritm să nu am și eu tendința de a mă duce mai în față.

11150770_1618546538361213_7791049119293503943_nEram pregătit să fac o cursă individuală, nu vroiam să trag în alt ritm doar pentru confortul de a alerga cot la cot cu cineva. De aceea, la un moment dat m-am despărțit de Răzvan și am alergat o mare part singur apoi de pe la km 45 în compania lui Daniel Horhogea și Bogdan Nenu.

La km 60 aveam nevoie să merg la baie, apoi am mâncat un sadwich și am cerut să mi se facă un masaj preventiv deși nu aveam și nici nu am avut până la sfârșit probleme musculare.

Au urmat cei mai grei km, de aici durerile din tălpi și de la cele 2 bășici de la călcâie, urmare a rosăturilor de plasticul dur al adidașilor de trail, care din fericire sau nefericire s-au spart din start, neajungând să fie foarte mari, dar le simțeam. De fapt mici înțepături în tălpi am tot simțit de pe la km 30 dar am ignorat cât am putut.

11392837_1618535095029024_8726061341918501216_nZic cei mai grei km fiindcă era cald, părăsisem de doar 15 min punctul de hidratare de la km 60, dacă făcusem 2 km și eram lovit de o sete groaznică, mi se uscase gura și aici m-am așezat în fund pe iarbă, prima dată în această cursă. Am stat cred 5 secunde când am văzut că cineva aleargă spre mine. Era cred Andrei Nicolescu din echipa Autonom, care locuiește în acea zonă și probabil o fi crezut că mi se făcuse rău, m-am ridicat și am alergat spre el, mi-a dat un pahar de apă iar mama lui a fost într-atât de drăguță încât mi-a oferit un pliculeț de vitamina C, dizolvat în apă. Nu știu dacă a avut doar efect psihologic dar am simțit o stare de prospețime. Cu siguranță mă voi documenta în acest sens și voi mai încerca la antrenamente adăugarea vitaminei C în apă.

De aici cursa mea devenise împotriva adidașilor, depășisem borna de 65 km, cât făcusem în total anul trecut cu pauze și reveniri pe traseu, iar faptul că anul acesta îi făceam integral, fără nici un pas mers până la km 65, era deja o performanță. De aici, fiece pas făcut reprezenta pentru mine un nou record personal, cu fiece metru făcut în plus deveneam mai bun decât Eul cel de anul trecut, și mi-am tot bătut recordul de 17000 de ori, cam atâțea metri în plus am făcut anul acesta.

După 65 mi s-a alăturat salvator, într-un moment în care mă uitam cu multă poftă într-o fântânî de pe marginea drumului, Iulian Serban, cu un bidon de apă în mână și care, deși nefiind înscris oficial, a venit să-l susțină pe Răzvan Norocel iar în consecință a terminat primul său maraton, parcurgând 42 de km.

La km 82 s-a produs un moment pe care îl tot amânam cât am putut. Aici am renunțat. Deja mersul în sine devenise mai insuportabil decât alergarea. Știu că puteam să termin, că trebuia să trag de mine, să termin fie și în mers dar să termin, 18 km nu mai erau atât de mulți și poate în acel caz aș fi fost mai mulțumit de sine. Mă dureau deja destul de tare tălpile, labele picioarelor mai exact și calcaneul piciorului stâng, osul de care se fixează tendonul lui Ahile, motiv pentru care am considerat oportun să mă opresc. Nu știu dacă am făcut bine, cert e că după ce zi am stat toată ziua acasă, citind, scriind, învățând, cu picioarele pe pernă, mersul e încă destul de anevoios iar durerea încă persistă, motiv pentru care tind totuși să-mi dau dreptate și să-mi justific abandonul.

Dacă ar fi fost o cursă oficială, probabil temuta abreviatură DNF (Did Not Finish- Nu a terminat cursa) m-ar fi motivat să termin, așa cursa a fost mai mult de a colecta bani pentru acești copilași nu de a arăta cuiva cât de tare ești.

10359548_1618639945018539_5052069034815030258_nRadu Cristi, celebrul deja fotograf sportiv, m-a pus totuși să mai alerg câțiva metri ca să am și eu o poză cu linia de Finish.

Concluzii.

Pentru această cursă aveam fixate 3 obiective:

  • Să termin
  • Să zâmbesc, să mă bucur de alergare
  • No step- adică fără nici un pas mers

11391349_1618641925018341_5560046300865161648_nDacă în cazul obiectivelor ce țin doar de domeniul spotiv am eșuat, în schimb am reușit din plin obiectivul ce ține mai mult de moral, de felul meu de a parcurge această distanță. Am avut o abordare mult mai matură decât anul trecut, am alergat constant, am stat puțin în punctele de hidratare, am tot vorbit cu fiecare alergător sau voluntar pe care întâlneam, am zâmbit suficient de mult ca să mă simt împlinit, să simt așa cum scrie Dean Karnazes că ”am alergat cu inima” ori asta cred eu e cel mai important.

Îmi place tot mai mult de acel Eugen pe care îl descopăr după fiece alergare, după fiece autodepășire.

Continuă să te bucuri de ceea ce faci și să lupți în ceea ce crezi. Eu lupt. Eu cred.

Mulțumesc în primul rând familiei mele, prietenilor, tuturor celo care au donat dar și tuturor alergătorilor, voluntarilor și organizatorilor.

11392859_1618641368351730_1715666612383933538_nNotă 1: La Maratonul Internațional Chișinău am alergat cu tricoul de anul trecut de la 100 for Children pentru a promova cauza, a arăta pentru cine lupt. La acest eveniment însă am alergat cu tricoul de la Chișinău pentru a arăta de unde vin.

Notă 2: De ce totuși am scris în titlu că acesta e primul meu Ultramaraton? Anul trecut alergasem 65 de km la finish, Aristide Necula și Doru Crișan mă felicitaseră cu sintagma ”ești ultramaratonist”. Un an intreg am tot protestat in sinea mea că deși erau 65 km alergați într-o singură zi, erau cu pauze și nu îi puteam eu numi ultra… anul acesta însă a fost altă poveste 🙂

P.S. Ana Maria Lungu este după mine revelația acestui eveniment. Înscrisă în ultima zi în care mai era posibil acest lucru, alergând pe 10 mai primul maraton din viața ei, a alergat acum 80 de km și a strâns peste 2000 de RON. Felicitări și multă baftă în continuare!

11391112_1618650468350820_3885271606021653262_nP.P.S. Mulțumesc mult tuturor celor care au donat până acum:

Iulia-Viorelia Trifu

Comardicea Victoria

Alexandra Popescu – copile felicitări cu Ziua Internațională a Copilului!

Alexandru Zaharia

Elena Marinescu.

Sursa poze:Albumul 1: Donez Amintiri Albumul 2: Donez Amintiri

Anunțuri

2 gânduri despre „100 for Children 2015 sau primul meu Ultramaraton

  1. Pingback: Povestea primului meu marathon | Iulian Serban

  2. Pingback: Campionatul Republicii Moldova la Supermaraton (12h), ediția a XIX-a (4-5 Iunie 2016) Partea 1 | Tablou cu Irişi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s